Prima oara

Nu privesc, dar simt.De ce ma-ntrebi ce-am scris? Incerci sa scurgi prin sita cuvinte ale unor aripi frante. Nu am scris eu! Ma acopar in panza neagra...doliu doar pe trup. In mine soare. Privesti o lume incuiata intr-un glob, nu de cristal sa nu se sparga, oameni incatusati de stiluri, copii legati de leagane din fier vopsit in curcubeu. Papusi teleghidate cu ochii stersi nu te fixeaza, te depasesc... tac... se-nvart in lumea lor. Nu poti face nimic... doar El are telecomanda.Pot sa lovesc oglinda de zeci de ori cu pumnul meu schingiuit de lacomie. Chiar de s-ar face tandari tot m-ar reflecta. Azi vom vorbi despre prima oara. Prima oara in oglinda. Tot un vis a fost. Oameni. Multi. Se strecurau dintr-o incapere in alta... prin oglinda. Prima : o camera micuta, ingusta, cu un covor galbui, o carpeta rosie. A doua : o sala imensa, covor visiniu cu dungi albastre pe margini; rece... emotie.Ii priveam cum se perindau prin sticla, cum alearga prin sala cea mare. Mi-au captat atentia... pana mi-am dorit si eu sa descopar camera cea noua. Am apasat puternic oglinda cu mainile. Degeaba, nu se clintea. Imi era ciuda, dar nu m-am infuriat. Am plecat privirea fara insa sa plang. Atunci se produse minunea. Am simtit cum patrund suprafata de gheata, trezindu-ma dincolo. Zambesc. O secunda atat, caci ceilalti nu mai erau. Ma gaseam singura in sala cea mare. Doar eu... ei plecasera. De ce am simtit atunci ca ploua? Am revenit in camera mea cu covor galbui, am deschis umbrela desi acum era cald. De atunci, de fiecare data cand oglinda ma reflecta, nu privesc... doar simt.