Plecat

Prin iarba iti tarasti albastrul de metal
Ce l-ai rasturnat scuturat in firicele scunzi
Pleata lunga se tot ascunde prin praf
Poezii sutite din cutie, margaritarele altuia.

Cine stie sa citeasca prin franturi de geam
Fara sa bata la vreo poarta fara pata
Desculti mai stim si noi sa incalzim
Cateodata iarba asta grea, farame – cate-un fulg.

Razbate pana’n suflet un ger de toamna
Parca-i dealul alb intre coline adormit
Mana-ti uda doarme alene pe o foaie
Portative cantatoare in imagini succesive.

Cate intelese vorbe te ridica dintre fumuri
Iar cate adormite inca le adulmeci
Si le intrebi cum se dezbraca pe o noapte
In foite lungi de argintare; pasare maiastra.

Frenezia Dansului

Nu pot spune ca era o toamna tarzie, nici un vant intr-atat sa te rascoleasca. Si totusi in aer plutea dorinta. In cabina ei separata, mobilata cu bun gust, in fata oglinzii pline cu siruri de margele stralucitoare… sta ea.
Isi aranja rochia ce urma sa o poarte in acea seara, se tot invartea in fata oglinzii imitand primul zambet ce trebuia sa-l afiseze publicului. Apoi se aseza, isi farda pleoapele, rujul ii aluneca mladios dand surasului un farmec de nedescris. Apuca peria, incepand sa isi aranjeza parul. Atunci observa cum oglinda o privea. Totul incepuse cu un dans. Dansase pe o scena in ritm jucaus, in ritm de lumini colorate. Nu era o slujba. Fusese din suflet. Dorinta crescu subit… ajunse sa-si maturizeze constiinta renuntarii la libertate. Sa-si inchine viata scenei. Acel prim dans in fata lor, un dans de fluture fara de floare, o facuse sa-si doreasca aripi, sa dea forma unei trairi ca si cum intregul corp ar aduce-o in fata realitatii zbuciumate…sfredelea podeaua cu miscarile voluptuoase. Iar sala se umplea pe zi ce trecea. Tresarii cand auzi aplauze. Intoarse capul sa priceapa. Trebuia sa le spuna inca o data ce simtea atunci. Iar ei o asteptau. Crescuse.
Sa le spuna si lor cum f luturele zboara dupa vise, cum isi deschide frumusetea din nimic, cum nimic nu-i aduce un zambet.
Dar ea de ce zambeste totusi? Acum la aplauzele lor…. intregul dans… un joc al inimii. Inimi ce nu uita.
Pasea, scena se cutremura in urma ca un val de caldura, vibrand urmele ei duioase, de inceput, lente, murmurate in pasi cazuti bland ca o dintaie nastere.
In fata ei el. El, unul de demult, batut de vreme, batut in fata de rani inchise, cicatrizate, urme slabe de altadata. Atatia ani…. ditamai scena. Ce-o fi in el? Prin ea se ghicea.
Zambeste, balerina, razi. Danseaza haotic zbuciumand in brate dulcea, apriga furtuna. Fruntea lui cand te atinge, cazi, prin mainile sale calzi. E un dans frenetic intr-o seara de amintiri, prea multe lacrimi iti formeaza temelia de cristal. De n-ar fi timpul… ai plange si acum. Dar acum doar ii vorbesti pe limba lui de fiara neimblanzita, pana ce brutalitatea jocului scenic se va cuprinde strans intr-o realitate. Publicul e fascinat. Aplauda innebunit cand el o impinge, o izbeste de lespezi si-o scuipa. Cand ea riposteaza cu aripile-i sfasiate, si-ar vrea, ar vrea sa-i renasca, sa le indrepte. Dar tot cazute ele sad.
Si trece un timp. Cand el ridica ochii, atunci o vede. O vede pe ea, cum, cu aripile frante ii surade si acum. Il salveaza asa cu aripile ei terfelite. Oricum el purta ochelari de soare mai tot timpul si vedea (totul) in negru. Publicul aplauda mai tare. Cand el in dans ca o petala pe podea stand sa se-aseze, ii intinse mana. Imitasera dansul iubirii.
Ploua cand baiatul, imbracat intr-o haina maro, trecu strada si apuca prin parcul ce ducea la metrou. Isi terminase reprezentatia, castigase pe o zi. Nu-mi dau seama daca e multumit sau nu. Sta cu spatele.
– Asteapta putin! striga ea.
Individul se opri, se uita plictisit in spate si hotara sa astepte, in timp ce ea fugea razand spre el.
– Ce mai faci, mai? A trecut mult timp de cand nu am mai vorbit.
Si ea isi scutura picurii destul de infrigurati de pe paltonul negru.
Baiatul ridica morocanos din umeri, stramba putin din nas, ca atunci, mai demult.
– Nu prea am facut mare lucru! Spectacole…. si cam atat? mormai el.
– Eu joc vinerea viitoare intr-un mare shou…..
– Hmm….. incuviinta el privind potecuta serpuita ce o urmau.
Tacerea urma. Nu se schimbase deloc. Ramase acelasi nesuferit cu colti.
La un moment dat ea ramase in urma. El continua sa mearga cativa metri. Apoi, din curiozitate poate, intoarse capul. Cu fata plecata, ca niciodata, ea lasa ploaia sa o acopere. Se sufoca oricum, si nu, raceala nu mai conta. Gandea la ceva, iar el se apropie, radicand dintr-o sprinceana.
– Ce e? Ai uitat ceva?
– Nu ai vazut niciodata, nu-i asa? Nu ai reusit sa intelegi?
– Ce sa inteleg?
Privirea ei capata sens peste nemarginire.
– Ca te iubesc!
Blocajul mintal ii dadea acea stare pe care el o ura nespus… il lasa fara cuvinte. Nu putu rosti nimic.
– Mda? Ma iubesti… si ce pot eu face?
Ea ii zambi. Cu eczaltarea de la inceput incepu sa mearga spre el, il ocoli, indreptandu-se, singura, in noapte, spre metrou. Dupa atatia ani i-a marturisit in sfarsit. Se risipi chinul secretului pastrat. Durea doar nepasarea lui.
– Adriana…. Era prima data cand o striga pe numa asa, deschis, distrugand fata monstruozitatii lui. Nu-l auzise. El doar o soptea.
– Adriana…
Sinceritatea ce-o ceruse atata timp o refuza pana in cea din urma clipa. Ea disparu intre umbrele copacilor. Ramase multa vreme cu vajaitul acelor cuvinte in urechi. Un dans frenetic, ce intr-o seara de toamna isi deschidea aripile catre trecut.

Despartire

Nu e dorinta mea. Nu am cerut sa ma acopar de avalansa muntilor goi. Stii si tu ca genele clipesc doar atunci cand li se fac vant. N-am sa-ti deranjez blocul pictat in scari cu acuarele. Micule Picasso mai ridica-ti degetele din pulberea uscata…dar in culori…curcubeu cum vrei. Oare nu ai sa ridici capul decat atunci cand vei termina lumea de construit? Revolutie artistica. E bine sa-ti doresti imbratisari de mare. Din cele spumoase…sa-ti creasca inauntru valuri. E frumos tot ce visezi iar eu nu sunt stanca. Iti las revarsarea pana tarziu in noapte ca luna sa bata asupra ta, sa tremure in unduiri. E sus pe culmi.E un loc in care am mai fost si care mi s-a parut la fel de misterios. Cu luna sus, prin geamul meu…in noaptea primavaratica – caldura dintre picurii de ploaie. Eu nu vreau sa enervez pe nimeni. De aceea ma retrag in coltul meu neluminat…sa continui stersul tavanelor cu ochii. Noaptea albul lor e ciudat de limpede si citesti ca o carte in umbrele crengilor prelungite de afara…pe geam…contopindu-se cu lustra. Poate comunul ma inlatura din peretii lui stersi cu maneca zdrentuita de lovituri. Cat m-am luptat cu el sa-l inving si ca pentru orice lucru luptat…s-a revoltat, a imprastiat semintele supararii lui si m-a captat. Un singur comun m-a facut sa-mi doresc. Sa ma despart de mine.

Artist

Uneori colegii mei de scara umbla hai-hui in cautare de carne proaspata. Sa-si alimenteze autobuzele inainte de decolare. Multe prietenii se sterg in timp, dar doare mai tare cand ti-au fost apropiate. Si iar ai sa intri sa-mi explicit ca unui nestiutor treburile cu relatiile interumane. Am prostul obicei sa complic lucrurile, sa le imping la extreme…tocmai pentru a le face mai intens de trait. Poate e un fel de rezolvare a modului in care scriu. Dar ea….ea nu trebuia sa intre pe lista persoanelor ce ma ajuta sa scot din mocirla. Daca imi venea sa sparg pereti, rupeam din caiet. Daca ma feream sa-i vorbesc, sa nu ranesc, mai chinuiam putin din timpul somnului. Penita chinuita….sarmana cata bataie de cap i-am dat de fiecare daca cand intensitatea cu care apasam crestea. Amortit acolo si el tacea.Asa imi trebuie daca ma impart intre oameni. Se bat pe mine fiarele. Si ce cred ca ridica moral tocmai ce destrama cuvantul perfect….artistii uneori traiesc murdar… si se numesc oamenii artei. Obisnuiesc sa amestece printre cearceafuri candoarea unei idei. Alb cu alb, cred ei, ar trebui sa se adune in panze si sa nasca o viata zbuciumata. Zbuciumul aici totusi nu e dat decat de un mosneag putred ce pleaca sa isi stranga sacii carpiti si unsurosi.

Prima oara

Nu privesc, dar simt.De ce ma-ntrebi ce-am scris? Incerci sa scurgi prin sita cuvinte ale unor aripi frante. Nu am scris eu! Ma acopar in panza neagra...doliu doar pe trup. In mine soare. Privesti o lume incuiata intr-un glob, nu de cristal sa nu se sparga, oameni incatusati de stiluri, copii legati de leagane din fier vopsit in curcubeu. Papusi teleghidate cu ochii stersi nu te fixeaza, te depasesc... tac... se-nvart in lumea lor. Nu poti face nimic... doar El are telecomanda.Pot sa lovesc oglinda de zeci de ori cu pumnul meu schingiuit de lacomie. Chiar de s-ar face tandari tot m-ar reflecta. Azi vom vorbi despre prima oara. Prima oara in oglinda. Tot un vis a fost. Oameni. Multi. Se strecurau dintr-o incapere in alta... prin oglinda. Prima : o camera micuta, ingusta, cu un covor galbui, o carpeta rosie. A doua : o sala imensa, covor visiniu cu dungi albastre pe margini; rece... emotie.Ii priveam cum se perindau prin sticla, cum alearga prin sala cea mare. Mi-au captat atentia... pana mi-am dorit si eu sa descopar camera cea noua. Am apasat puternic oglinda cu mainile. Degeaba, nu se clintea. Imi era ciuda, dar nu m-am infuriat. Am plecat privirea fara insa sa plang. Atunci se produse minunea. Am simtit cum patrund suprafata de gheata, trezindu-ma dincolo. Zambesc. O secunda atat, caci ceilalti nu mai erau. Ma gaseam singura in sala cea mare. Doar eu... ei plecasera. De ce am simtit atunci ca ploua? Am revenit in camera mea cu covor galbui, am deschis umbrela desi acum era cald. De atunci, de fiecare data cand oglinda ma reflecta, nu privesc... doar simt.

...

Ochii unui copil jucaus cauta intrebator : "Ce este Dumnezeu?". Involuntar ridic ochii spre cer : "Dumnezeu?". Ce sa-i explic mai intai : sensul de lumina, de inaltime, de puritate... ce-si aduna sensurile din nori?Ochii lui ma fixeaza in continuare. Mi-am apropiat urechea de pieptul lui.
"Ssst! Vreau sa ascult!" ii spun.
"Ce?" intreaba el.
"Pe Dumnezeu" i-am raspuns.
"Unde, unde?" insista el.
"Aici" si pun manuta lui firava la pieptul meu.
"Tic, tic, tic, tic...""Aici e Dumnezeu. Cu fiecare bataie, El iti sopteste cat de mult te iubeste."


"Cand am ajuns un copil trist?"

Copie

In intuneric se creeaza, din umbra se nasc trairi... lumina o compune.Masti... carnaval de suflete ce se pitesc tremurand... nu de frig. Ochii bulbucati percep fugitiv un trotuar pavat, sparg cu talpile pietrisul in fuga catre carari luminate doar de un felinar stins. Doar umbre arunca pe asfalt. Hai sa te imbratisez sa-mi tin de cald. Caci doar masca zambeste pe plastic zi de zi. Uite, a ta e de piatra, mai rece, mai dura. Rad de tine. Avem masti diferite. Ce tremura.Copile ai tu idee de-a ce te joci? Eu vreau sa raman omul in care ratacesc.

Poate, caci vorbesc intruna de masti.

Ascuns

E o poveste ca oricare alta
Cu iubirile ce pier incatusate
Cu oameni ce aduc pe brate apa
Si te inunda, te clatesc
Cladesc un felinar in noapte
Si calea ce-o strabati e stearsa
Precum pe chip de licurici
Adunatura de priveghi randuita.
Cate luminite sa tot stingi
Pana rasari-va flacara cea mare.
Am oboist de umblat desculta
In praf si pietris
Talpile dor
Mana intepeneste in pumn
Jumatati de ochi sclipind adanciti
In alte lumi incinse de vise
Pe furis.


Da-mi aer sa plutesc, lasa-mi spatiul – pot sa-l contemplez doar dintr-o strangere de ochi.

Postmodernism

La dracu! Vomit un cuvant peltic, spurcatCaci altfel mi se-aduna toate-n gat, intepeniteVrei sa-l prinzi? Sa-l stergi cu meneca de pe podeaApoi sa-l sorbi cu buze rozalii intre deschize.Mi se face scarba.Dar hai! Iti arunc un vers de care tu te-agatiSi-l ceri inadusit, infometat pe cand te plangi de lumeLumea ce iti impune strans prostia acestui stil.El e modern! Cu laptop si mobil,Si vrea ca poezia s-o transforme in cenusa.Prea frumoase laude rostesti! Fortat. Impins de mare numele tau.De ce sa critici? Oare nu-i de ajuns sa zambesti spre golImpaturit si parfumat. O, taci, nu mai tipa. Oricum esti slut.Pe moment am cartite in spate. Ma-ndeamna spre pamant cu ochi ascunsi.Ei, vino, priveste-ti poezia. Ti-am lepadat-o la picioareFloarea gradinii tale triste, inconjurata de pierdute-ogoare.Si nu sochez, nu-mi doresc florile voastre absurde-amare.Mi se opresc si mie-n gat si mor pe lespezi din cristale.

Verde

Nu te mai fatai pe fereastra aia! M-am saturat sa tot imbatranesc. Cu cat ma indepartez de tinta vizata acum mult timp, realizez cum totul in jur devine mic. Mai mic decat apasa acum neintelegerea lor. Nu ma pot opri in locuri comune cu gradini si spatii verzi inainte sa le depasesc.Deja nu-ti mai pot vorbi in cuvinte. Hai sa ne desenam simboluri. Iar daca eu in tine vad maretia unui suflet si faptul ca ingerii nu cad... atunci nu ma voi ascunde dupa copaci... doar stii cat imi plac.

Ingerii cazuti adesea plang. Si asta e tot un fel de drum. Daca ar cobora pe pamant si ar asimila durerea caderii... tot in poeti tristi s-ar transforma. Te imping pe podea si te privesc doar. E ideea unei asezari in fata.