File dintr-un jurnal

* Lejer am intrat, mi-am ocupat locul in sala, ciudat, mai aproape decat ma asteptam. Asta ma sperie un picut. Am tras de timp… sa imi ascund emotia bineinteles. Gandeam si la fratii nostrii, la jocuri politice murdare. Iar acum ma intreb de ce simt nevoia sa scriu evenimentul ne linisteste scrisul? Sau noi il linistim prin asta?
Imi amintesc cum ma deranjau ochelarii. Teatrul, cand isi ridica cortina, luminile scad treptat pana la tacere… e o anumita traire… un ritual ce-ti ia din suflare sin u trebuie deranjat. Eram singura si mi-am fixat ochelarii. Ma inteleg mai bine cu sufletul cand sunt singura la teatru.

* Ceva ma tot opreste sa scriu despre spectacolele astea. Intr-un fel e bine ca pot scrie in aglomeratie.
Don Quijote a venit exact in momentul in care trebuia sa ma decid asupra destinului meu. Atractia nemiloasa spre scena sis pre scris. Conditia artistului merge pana intr-acolo unde realizezi care e menirea ta. Si de aici e drumul. Nu stiu daca voi completa golul cu scena, darul pare-mi-se e in alta parte. Totusi… scrisul… acest imens Vulcan ce fierbe si rabufneste in stihuri si imagini de glorie. Scrisul asta… cand taci te face mai puternic. Don Quijote a fost aseara a 3-a treapata. Pana la sfarsit o sa stau si in fata, caci piesa asta oglindeste starea mea cu lumea. Si mereu o sa existe. Dulcineea, ace linger pe care nu-l vei putea atinge, te trage in in lupta asta sit e salveaza pentru a putea continua. Morile invata sa le accepti. Cu ele iti faci viata si asta e drumul tau indifferent de victorie. Si am mai urcat una. Ah, Doamne iti place sa ma intarati. Sa-mi arati ce-mi place si sa nu-l pot atinge, san u pot sa-l tip cand vreau. Asa s-a nascut arta mea. De a-mi dori. Sa vorbesti frumos… ma pierd. Nu vreau sa mai vorbesc frumos!


* Se moare frumos pentru altii, pentru desteptarea unora ce asteapta ani legati la ochi. Oare daca ne gandim puternic la moarte ne raspunde si ea?


* Dorinta de a ajuta oamenii e cat se poate de frumoasa. Dar deasemeni e foarte periculoasa. Dincolo de masca de a “ deplastifica” omenirea se ascunde un alt scop. Partea umana doar atat tinde sa vada : fete cu cercei mari, cu fitze si de bani gata, manelisti si oameni care te imping in ratb. Partea umana uraste. Iar partea noastra umana este urata la randul ei de cei din jur.ne facem jocul nostrum, pentru noi alegem defapt.
Moartea – e ca si cum m-ai urmari acum si ai starni frica pentru a ma face sa vad dincolo de ea. As fi curioasa sa stiu ce se petrece defapt in vis.


* Legamant de prietenie. Mi-a tremurat glasul si am admis ca m-am inchis. Am redescoperit scena dinspre interior spre sala de spectacol. Intunericul din teatru m-a speriat intotdeauna, mai ales papusile cele mari, nevorbitoare, ce parka vor sa te ajunga sis a te prinda de picior. Noaptea papusile au alta viata. Intunericul din teatru ma ingrozeste si totul ia viata in subteran.

* Timpul scurs intre 2 sau 3 ani. O evolutie involuntara. Acesta este locul in care se va da batalia. Oadata pur, plin de farmec innocent – acasa. Singura scena pe care probabil nu as tremura. O multitudine de energii contrarii – cand valul tresaltator al zborului profane, interzis, periculos si atatator, cand atingerea calda a revelatiei, a victoriei – trezirea simturilor de razboinic. O incercare de a cunoaste mai departe, o noua treapta. Sa fie oare piesa care sa fi fost liantul? In mod normal ai spune da. Dar ce normal am trait noi pana in present pentru a nu ramane sceptici? Totul nu e doar o intamplare. Artistii nu scriu pentru ei, precum Dumnezeu nu se joaca numai pentru El. Fuga asta de colo colo te aduce in acelasi punct. Si Lucifer s-a intrecut pe sine in secolul asta; cand raul isi iese din normal se lupta si el cum poate. Nu pleaca, niciodata nu pleaca. Ma intreb de ce trecem asa de la unul la altul. Fata inocenta ce poate isi va gasi caietul asta la fel, cu 100 de ani mai tarziu, sub un alt personaj, luptator s atunci. Nu vreau sa uit. Imi doresc sa nu ma uit, sa ma amintesc. Eu singura am declansat ritmul pentru ca mi-am dorit. Prostuta ca intotdeauna, de ce san u las pe altcineva sa se chinuie cu inevitabilul?
Dumnezeu a fost la Odeon pentru o seara si a fost o pace vulcanica.

* Cea mai grandioasa realizare a oamenilor este Dumnezeu. Si viceversa. Ma intreb daca linistea va durea ca la inceput. Nu oamenii imi astampara setae, desi ii cer. Ci scrisul si teatrul.
Un inger e hidos pe dinauntru. Se balangana intro parte si in alta. Manjesc cu negru. Linistea e scrisul. Dumnezeu e mana. Arta va stii sa se imbrace de festivitate in noaptea asta. Ma-nghite furia orologiului ce asteapta o palma de popas.

Bine ati venit, cortina usor se va ridica.

Jos

Multe picioare tropaie pe balustrada
Sa-ti chinuie si mai tare
Fierbinteala din tample.
Nevoia de a ne umple golul
In fiecare seara inainte de culcare
E o fantazie cretina a idealului.
Tanjim dupa ochiul sufletului nostru
Plin pana la refuz cu aripi.
Am invatat sa scriu in timp ce
Oamenii mureau in jurul meu
Ca pasarile de prada
In fata uraganului.
Si am vazut penele imprastiate
In dormitor.
De atunci scriu cu ele
Caci in mare parte imi apartin.