Nu

Nu-mi semana atat de mult

Si nu ma lua de langa foc

Sa nu ma strigi cand mut ramai

Fara sa smulgi lumina cea din lut.

Esti singurul care ma face sa scriu

Si care ma despoaie de cuvinte

Cand fara vlaga mainile au ramas

Suflet, biet suflet ratacit in stele

Coboara printre oameni – masti de sticla.

Invata sa citesti in tacere

Fa-mi loc printre felinare

Smulge-mi o floare pe carare

Si daruieste-mi ceata impacare.

Oglinda

Propria vointa ne reprezinta prin incercarea ei de a razbate intunericul indoielilor. Motivul pentru care trebuie sa renuntam la lucrurile de prisos vietii : incarcarea inutila ce ne tine pasul pe loc sin e adanceste in mocirla. Untalent inascut al omului e de a se privi in oglinda prin vorbele altuia. De ce? Pentru ca e singurul mod de a stii capacitatea ta de “a fi”. Altii totusi prefera sa se uite prin ochii lor, iar ceea ce vad ii incanta de fiecare data. Uitandu-se prea atent in propria admiratie scapa totusi privirii petele si coltul ciobit. Urmarile nu ar fi asa grave : s-ar trezi intr-un cerc de oglinzi “perfecte”, sparte in capete. Dar asta e o parte a lumii lor in care se vor complace pentru primirea de complimente ametitoare.
Cand luam putin din cele doua se va obtine un amestec reflectat bine inainte de a iesi din camera. Oamenii nu sunt prosti sau imbecili, cid oar noi ne saturam unii de altii la un moment dat. Plecam, ne parasim – cu regrete sau fara – lasam amintiri sau furam. Apoi, candva, ne reintoarcem si o pornim de mana ca prima data, amandoi pe o potecuta cu casute vechi, asa ca-n orasul fiecaruia. Vointa e cea care ne poarta prin lume, caci daca astazi spui “vreau” a doua zi spui “incerc”, iar peste nu mult timp poti spune “am reusit”.

“Fa ceea ce simti” nu e intotdeauna o metoda buna de a infatisa inima ta. Gandeste ce vrei sa faci cand simti – te scapa de multe batai de cap.

Minti cand vorbesti de tine ca fiind cel ce se joaca. S-au jucat altii cu tine timp indelungat, iar acum pare-se vrei sa iti schimbi infatisarea. Si ti-ai cumparat ochelari de soare. Sa nu se vada cand clipesti. Aprecierile vin din partea celor care simt la fel ca tine – ceilalti… nu e vina lor ca sunt doar masti.

Confesiunea unui artist

Nu e vorba ca nu te inteleg. Doar ca am rostit de atatea ori ca n-am sa mai cred ce scrii. Si daca sunt doar ca sa “pari” interesant? Inseamna ca ai pe cine sa impresionezi. Si de ce ai face-o? iti aduce ceva concret in vartejul tau? Eu cred ca dragostea nu e facuta pentru tine. Nu stie sa te invete decat sa fugi. Lumea nu cunoaste sau nu vrea sa creada cum esti tu din scris. Mai copile nu te-a invatat mama sa nu te joci cu focul? Cuvintele pot arde pana la capat…. ca tigarea ce poate tu nu stii s-o fumezi, dar care arde pana la capat fara a intreba daca te doare sau o poti accepta cu scrum cu tot. Ai grija…
eu nu pun munti, caci infinitul e al meu. Nu e o tanjire e un fapt ce-l voi implini in cati ani voi avea. O cruce tot ramane in urma-ti, un nume de sters cand lemnul va putrezi. Nu-ti fie teama… moartea nu sterge decat oasele putrezite.
E mai interesant cand dormi iar eu sa incerc sa-ti ghicesc ce se ascunde dincolo. As continua, iti jur, acum cand literele ma invata pe de rost, dar, eu nu le folosesc decat in scop umanitar, cum ar fi sa ma aduc in fata altor adevaruri.

In acelasi zbor

Odata am sa cred ca esti mereu ascuns in spatele meu si asculti de sub caramizi. Extrordinar de gingas sunet. De multe ori am crezut ca atmosfera se impleticeste in jocuri calde si frunze lucioase cu melodiile domoale. Si dupa ce frunza isi scutura adierea pe ochi atunci incepe cautarea unei note. Inceteaza sa-ti compui sufletul in acelasi ritm cu al meu. E enervant la un moment dat, cand imi dau seama ca simti ce-am trait eu sau ca scriu ce nici nu gandeam ca poti surprinde. Aseara – cald. Atat de cald incat te facea sa simti emotia aceea surprinzatoare a unui cantec gravat pentru toata viata.

Asculta!

Te-ar ajuta cu mai mult daca le-ar pasa?
Si de la cine astepti tu ajutor?
De la oameni?
Revino-ti fetito… nimeni nu are timp sa se opreasca acum
Oare nu vezi si tu
Ca lumea se invarte de 10 ori mai repede
Ca totul e cusut cu poleiala argintie, sa acopere
Neputinta lor de apropiere?
Nu astepta minuni de la demoni
Ei tin de urat numai temporar.
Iar daca ochii tai se vor roti mai bine
Deschisi spre toate posibilitatile
Ai putea foarte simplu observa
Frigul de afara.
Daca mai intorci si gatul din cand in cand
In spate, peste umar sau deasupra capului
Sigur vei gasi cel putin unul care
Sa planga cu tine in acelasi timp
Iar tu sa nu-l observi.
Cu totii suntem orbi la un moment dat
Ne servim cu cat ne da realitatea
Si o oprim cu mana,
Cat sa se sature buzele… sa zambeasca
Daca nu vesnic, macar bucatile rezervate.
Oamenii zboara dupa fluturi stersi
Nu le mai cere sa-si insuseasca ei aripile.
Nu le cere sa te inteleaga cand te ascunzi dupa usi
Nici sa te imbratiseze.
Nu au timp…viata asta e cursa contracronometru.
Nu toti isi beau linistit cafeaua dimineata.
Si-apoi sufletele sunt nascute sa se ridice singure
Din cenusa…. Poate ai auzit si tu povestea.
Da, draga mea, se aplica si pe rasa noastra.
Capul sus ti-l tii tu, nu ti-l sustin ei.
Gandeste-te cat ar trebui sa coste un astfel de serviciu
Caci ti-ai dat seama… ei vor recompense.
Esti in stare???
Asta e ajutorul dorit?
Linisteste-te copila singuratatea nu e niciodata
Singura…
E doar in suflet.

Plecat

Prin iarba iti tarasti albastrul de metal
Ce l-ai rasturnat scuturat in firicele scunzi
Pleata lunga se tot ascunde prin praf
Poezii sutite din cutie, margaritarele altuia.

Cine stie sa citeasca prin franturi de geam
Fara sa bata la vreo poarta fara pata
Desculti mai stim si noi sa incalzim
Cateodata iarba asta grea, farame – cate-un fulg.

Razbate pana’n suflet un ger de toamna
Parca-i dealul alb intre coline adormit
Mana-ti uda doarme alene pe o foaie
Portative cantatoare in imagini succesive.

Cate intelese vorbe te ridica dintre fumuri
Iar cate adormite inca le adulmeci
Si le intrebi cum se dezbraca pe o noapte
In foite lungi de argintare; pasare maiastra.

Frenezia Dansului

Nu pot spune ca era o toamna tarzie, nici un vant intr-atat sa te rascoleasca. Si totusi in aer plutea dorinta. In cabina ei separata, mobilata cu bun gust, in fata oglinzii pline cu siruri de margele stralucitoare… sta ea.
Isi aranja rochia ce urma sa o poarte in acea seara, se tot invartea in fata oglinzii imitand primul zambet ce trebuia sa-l afiseze publicului. Apoi se aseza, isi farda pleoapele, rujul ii aluneca mladios dand surasului un farmec de nedescris. Apuca peria, incepand sa isi aranjeza parul. Atunci observa cum oglinda o privea. Totul incepuse cu un dans. Dansase pe o scena in ritm jucaus, in ritm de lumini colorate. Nu era o slujba. Fusese din suflet. Dorinta crescu subit… ajunse sa-si maturizeze constiinta renuntarii la libertate. Sa-si inchine viata scenei. Acel prim dans in fata lor, un dans de fluture fara de floare, o facuse sa-si doreasca aripi, sa dea forma unei trairi ca si cum intregul corp ar aduce-o in fata realitatii zbuciumate…sfredelea podeaua cu miscarile voluptuoase. Iar sala se umplea pe zi ce trecea. Tresarii cand auzi aplauze. Intoarse capul sa priceapa. Trebuia sa le spuna inca o data ce simtea atunci. Iar ei o asteptau. Crescuse.
Sa le spuna si lor cum f luturele zboara dupa vise, cum isi deschide frumusetea din nimic, cum nimic nu-i aduce un zambet.
Dar ea de ce zambeste totusi? Acum la aplauzele lor…. intregul dans… un joc al inimii. Inimi ce nu uita.
Pasea, scena se cutremura in urma ca un val de caldura, vibrand urmele ei duioase, de inceput, lente, murmurate in pasi cazuti bland ca o dintaie nastere.
In fata ei el. El, unul de demult, batut de vreme, batut in fata de rani inchise, cicatrizate, urme slabe de altadata. Atatia ani…. ditamai scena. Ce-o fi in el? Prin ea se ghicea.
Zambeste, balerina, razi. Danseaza haotic zbuciumand in brate dulcea, apriga furtuna. Fruntea lui cand te atinge, cazi, prin mainile sale calzi. E un dans frenetic intr-o seara de amintiri, prea multe lacrimi iti formeaza temelia de cristal. De n-ar fi timpul… ai plange si acum. Dar acum doar ii vorbesti pe limba lui de fiara neimblanzita, pana ce brutalitatea jocului scenic se va cuprinde strans intr-o realitate. Publicul e fascinat. Aplauda innebunit cand el o impinge, o izbeste de lespezi si-o scuipa. Cand ea riposteaza cu aripile-i sfasiate, si-ar vrea, ar vrea sa-i renasca, sa le indrepte. Dar tot cazute ele sad.
Si trece un timp. Cand el ridica ochii, atunci o vede. O vede pe ea, cum, cu aripile frante ii surade si acum. Il salveaza asa cu aripile ei terfelite. Oricum el purta ochelari de soare mai tot timpul si vedea (totul) in negru. Publicul aplauda mai tare. Cand el in dans ca o petala pe podea stand sa se-aseze, ii intinse mana. Imitasera dansul iubirii.
Ploua cand baiatul, imbracat intr-o haina maro, trecu strada si apuca prin parcul ce ducea la metrou. Isi terminase reprezentatia, castigase pe o zi. Nu-mi dau seama daca e multumit sau nu. Sta cu spatele.
– Asteapta putin! striga ea.
Individul se opri, se uita plictisit in spate si hotara sa astepte, in timp ce ea fugea razand spre el.
– Ce mai faci, mai? A trecut mult timp de cand nu am mai vorbit.
Si ea isi scutura picurii destul de infrigurati de pe paltonul negru.
Baiatul ridica morocanos din umeri, stramba putin din nas, ca atunci, mai demult.
– Nu prea am facut mare lucru! Spectacole…. si cam atat? mormai el.
– Eu joc vinerea viitoare intr-un mare shou…..
– Hmm….. incuviinta el privind potecuta serpuita ce o urmau.
Tacerea urma. Nu se schimbase deloc. Ramase acelasi nesuferit cu colti.
La un moment dat ea ramase in urma. El continua sa mearga cativa metri. Apoi, din curiozitate poate, intoarse capul. Cu fata plecata, ca niciodata, ea lasa ploaia sa o acopere. Se sufoca oricum, si nu, raceala nu mai conta. Gandea la ceva, iar el se apropie, radicand dintr-o sprinceana.
– Ce e? Ai uitat ceva?
– Nu ai vazut niciodata, nu-i asa? Nu ai reusit sa intelegi?
– Ce sa inteleg?
Privirea ei capata sens peste nemarginire.
– Ca te iubesc!
Blocajul mintal ii dadea acea stare pe care el o ura nespus… il lasa fara cuvinte. Nu putu rosti nimic.
– Mda? Ma iubesti… si ce pot eu face?
Ea ii zambi. Cu eczaltarea de la inceput incepu sa mearga spre el, il ocoli, indreptandu-se, singura, in noapte, spre metrou. Dupa atatia ani i-a marturisit in sfarsit. Se risipi chinul secretului pastrat. Durea doar nepasarea lui.
– Adriana…. Era prima data cand o striga pe numa asa, deschis, distrugand fata monstruozitatii lui. Nu-l auzise. El doar o soptea.
– Adriana…
Sinceritatea ce-o ceruse atata timp o refuza pana in cea din urma clipa. Ea disparu intre umbrele copacilor. Ramase multa vreme cu vajaitul acelor cuvinte in urechi. Un dans frenetic, ce intr-o seara de toamna isi deschidea aripile catre trecut.

Despartire

Nu e dorinta mea. Nu am cerut sa ma acopar de avalansa muntilor goi. Stii si tu ca genele clipesc doar atunci cand li se fac vant. N-am sa-ti deranjez blocul pictat in scari cu acuarele. Micule Picasso mai ridica-ti degetele din pulberea uscata…dar in culori…curcubeu cum vrei. Oare nu ai sa ridici capul decat atunci cand vei termina lumea de construit? Revolutie artistica. E bine sa-ti doresti imbratisari de mare. Din cele spumoase…sa-ti creasca inauntru valuri. E frumos tot ce visezi iar eu nu sunt stanca. Iti las revarsarea pana tarziu in noapte ca luna sa bata asupra ta, sa tremure in unduiri. E sus pe culmi.E un loc in care am mai fost si care mi s-a parut la fel de misterios. Cu luna sus, prin geamul meu…in noaptea primavaratica – caldura dintre picurii de ploaie. Eu nu vreau sa enervez pe nimeni. De aceea ma retrag in coltul meu neluminat…sa continui stersul tavanelor cu ochii. Noaptea albul lor e ciudat de limpede si citesti ca o carte in umbrele crengilor prelungite de afara…pe geam…contopindu-se cu lustra. Poate comunul ma inlatura din peretii lui stersi cu maneca zdrentuita de lovituri. Cat m-am luptat cu el sa-l inving si ca pentru orice lucru luptat…s-a revoltat, a imprastiat semintele supararii lui si m-a captat. Un singur comun m-a facut sa-mi doresc. Sa ma despart de mine.

Artist

Uneori colegii mei de scara umbla hai-hui in cautare de carne proaspata. Sa-si alimenteze autobuzele inainte de decolare. Multe prietenii se sterg in timp, dar doare mai tare cand ti-au fost apropiate. Si iar ai sa intri sa-mi explicit ca unui nestiutor treburile cu relatiile interumane. Am prostul obicei sa complic lucrurile, sa le imping la extreme…tocmai pentru a le face mai intens de trait. Poate e un fel de rezolvare a modului in care scriu. Dar ea….ea nu trebuia sa intre pe lista persoanelor ce ma ajuta sa scot din mocirla. Daca imi venea sa sparg pereti, rupeam din caiet. Daca ma feream sa-i vorbesc, sa nu ranesc, mai chinuiam putin din timpul somnului. Penita chinuita….sarmana cata bataie de cap i-am dat de fiecare daca cand intensitatea cu care apasam crestea. Amortit acolo si el tacea.Asa imi trebuie daca ma impart intre oameni. Se bat pe mine fiarele. Si ce cred ca ridica moral tocmai ce destrama cuvantul perfect….artistii uneori traiesc murdar… si se numesc oamenii artei. Obisnuiesc sa amestece printre cearceafuri candoarea unei idei. Alb cu alb, cred ei, ar trebui sa se adune in panze si sa nasca o viata zbuciumata. Zbuciumul aici totusi nu e dat decat de un mosneag putred ce pleaca sa isi stranga sacii carpiti si unsurosi.

Prima oara

Nu privesc, dar simt.De ce ma-ntrebi ce-am scris? Incerci sa scurgi prin sita cuvinte ale unor aripi frante. Nu am scris eu! Ma acopar in panza neagra...doliu doar pe trup. In mine soare. Privesti o lume incuiata intr-un glob, nu de cristal sa nu se sparga, oameni incatusati de stiluri, copii legati de leagane din fier vopsit in curcubeu. Papusi teleghidate cu ochii stersi nu te fixeaza, te depasesc... tac... se-nvart in lumea lor. Nu poti face nimic... doar El are telecomanda.Pot sa lovesc oglinda de zeci de ori cu pumnul meu schingiuit de lacomie. Chiar de s-ar face tandari tot m-ar reflecta. Azi vom vorbi despre prima oara. Prima oara in oglinda. Tot un vis a fost. Oameni. Multi. Se strecurau dintr-o incapere in alta... prin oglinda. Prima : o camera micuta, ingusta, cu un covor galbui, o carpeta rosie. A doua : o sala imensa, covor visiniu cu dungi albastre pe margini; rece... emotie.Ii priveam cum se perindau prin sticla, cum alearga prin sala cea mare. Mi-au captat atentia... pana mi-am dorit si eu sa descopar camera cea noua. Am apasat puternic oglinda cu mainile. Degeaba, nu se clintea. Imi era ciuda, dar nu m-am infuriat. Am plecat privirea fara insa sa plang. Atunci se produse minunea. Am simtit cum patrund suprafata de gheata, trezindu-ma dincolo. Zambesc. O secunda atat, caci ceilalti nu mai erau. Ma gaseam singura in sala cea mare. Doar eu... ei plecasera. De ce am simtit atunci ca ploua? Am revenit in camera mea cu covor galbui, am deschis umbrela desi acum era cald. De atunci, de fiecare data cand oglinda ma reflecta, nu privesc... doar simt.

...

Ochii unui copil jucaus cauta intrebator : "Ce este Dumnezeu?". Involuntar ridic ochii spre cer : "Dumnezeu?". Ce sa-i explic mai intai : sensul de lumina, de inaltime, de puritate... ce-si aduna sensurile din nori?Ochii lui ma fixeaza in continuare. Mi-am apropiat urechea de pieptul lui.
"Ssst! Vreau sa ascult!" ii spun.
"Ce?" intreaba el.
"Pe Dumnezeu" i-am raspuns.
"Unde, unde?" insista el.
"Aici" si pun manuta lui firava la pieptul meu.
"Tic, tic, tic, tic...""Aici e Dumnezeu. Cu fiecare bataie, El iti sopteste cat de mult te iubeste."


"Cand am ajuns un copil trist?"

Copie

In intuneric se creeaza, din umbra se nasc trairi... lumina o compune.Masti... carnaval de suflete ce se pitesc tremurand... nu de frig. Ochii bulbucati percep fugitiv un trotuar pavat, sparg cu talpile pietrisul in fuga catre carari luminate doar de un felinar stins. Doar umbre arunca pe asfalt. Hai sa te imbratisez sa-mi tin de cald. Caci doar masca zambeste pe plastic zi de zi. Uite, a ta e de piatra, mai rece, mai dura. Rad de tine. Avem masti diferite. Ce tremura.Copile ai tu idee de-a ce te joci? Eu vreau sa raman omul in care ratacesc.

Poate, caci vorbesc intruna de masti.

Ascuns

E o poveste ca oricare alta
Cu iubirile ce pier incatusate
Cu oameni ce aduc pe brate apa
Si te inunda, te clatesc
Cladesc un felinar in noapte
Si calea ce-o strabati e stearsa
Precum pe chip de licurici
Adunatura de priveghi randuita.
Cate luminite sa tot stingi
Pana rasari-va flacara cea mare.
Am oboist de umblat desculta
In praf si pietris
Talpile dor
Mana intepeneste in pumn
Jumatati de ochi sclipind adanciti
In alte lumi incinse de vise
Pe furis.


Da-mi aer sa plutesc, lasa-mi spatiul – pot sa-l contemplez doar dintr-o strangere de ochi.

Postmodernism

La dracu! Vomit un cuvant peltic, spurcatCaci altfel mi se-aduna toate-n gat, intepeniteVrei sa-l prinzi? Sa-l stergi cu meneca de pe podeaApoi sa-l sorbi cu buze rozalii intre deschize.Mi se face scarba.Dar hai! Iti arunc un vers de care tu te-agatiSi-l ceri inadusit, infometat pe cand te plangi de lumeLumea ce iti impune strans prostia acestui stil.El e modern! Cu laptop si mobil,Si vrea ca poezia s-o transforme in cenusa.Prea frumoase laude rostesti! Fortat. Impins de mare numele tau.De ce sa critici? Oare nu-i de ajuns sa zambesti spre golImpaturit si parfumat. O, taci, nu mai tipa. Oricum esti slut.Pe moment am cartite in spate. Ma-ndeamna spre pamant cu ochi ascunsi.Ei, vino, priveste-ti poezia. Ti-am lepadat-o la picioareFloarea gradinii tale triste, inconjurata de pierdute-ogoare.Si nu sochez, nu-mi doresc florile voastre absurde-amare.Mi se opresc si mie-n gat si mor pe lespezi din cristale.

Verde

Nu te mai fatai pe fereastra aia! M-am saturat sa tot imbatranesc. Cu cat ma indepartez de tinta vizata acum mult timp, realizez cum totul in jur devine mic. Mai mic decat apasa acum neintelegerea lor. Nu ma pot opri in locuri comune cu gradini si spatii verzi inainte sa le depasesc.Deja nu-ti mai pot vorbi in cuvinte. Hai sa ne desenam simboluri. Iar daca eu in tine vad maretia unui suflet si faptul ca ingerii nu cad... atunci nu ma voi ascunde dupa copaci... doar stii cat imi plac.

Ingerii cazuti adesea plang. Si asta e tot un fel de drum. Daca ar cobora pe pamant si ar asimila durerea caderii... tot in poeti tristi s-ar transforma. Te imping pe podea si te privesc doar. E ideea unei asezari in fata.