Frenezia Dansului

Nu pot spune ca era o toamna tarzie, nici un vant intr-atat sa te rascoleasca. Si totusi in aer plutea dorinta. In cabina ei separata, mobilata cu bun gust, in fata oglinzii pline cu siruri de margele stralucitoare… sta ea.
Isi aranja rochia ce urma sa o poarte in acea seara, se tot invartea in fata oglinzii imitand primul zambet ce trebuia sa-l afiseze publicului. Apoi se aseza, isi farda pleoapele, rujul ii aluneca mladios dand surasului un farmec de nedescris. Apuca peria, incepand sa isi aranjeza parul. Atunci observa cum oglinda o privea. Totul incepuse cu un dans. Dansase pe o scena in ritm jucaus, in ritm de lumini colorate. Nu era o slujba. Fusese din suflet. Dorinta crescu subit… ajunse sa-si maturizeze constiinta renuntarii la libertate. Sa-si inchine viata scenei. Acel prim dans in fata lor, un dans de fluture fara de floare, o facuse sa-si doreasca aripi, sa dea forma unei trairi ca si cum intregul corp ar aduce-o in fata realitatii zbuciumate…sfredelea podeaua cu miscarile voluptuoase. Iar sala se umplea pe zi ce trecea. Tresarii cand auzi aplauze. Intoarse capul sa priceapa. Trebuia sa le spuna inca o data ce simtea atunci. Iar ei o asteptau. Crescuse.
Sa le spuna si lor cum f luturele zboara dupa vise, cum isi deschide frumusetea din nimic, cum nimic nu-i aduce un zambet.
Dar ea de ce zambeste totusi? Acum la aplauzele lor…. intregul dans… un joc al inimii. Inimi ce nu uita.
Pasea, scena se cutremura in urma ca un val de caldura, vibrand urmele ei duioase, de inceput, lente, murmurate in pasi cazuti bland ca o dintaie nastere.
In fata ei el. El, unul de demult, batut de vreme, batut in fata de rani inchise, cicatrizate, urme slabe de altadata. Atatia ani…. ditamai scena. Ce-o fi in el? Prin ea se ghicea.
Zambeste, balerina, razi. Danseaza haotic zbuciumand in brate dulcea, apriga furtuna. Fruntea lui cand te atinge, cazi, prin mainile sale calzi. E un dans frenetic intr-o seara de amintiri, prea multe lacrimi iti formeaza temelia de cristal. De n-ar fi timpul… ai plange si acum. Dar acum doar ii vorbesti pe limba lui de fiara neimblanzita, pana ce brutalitatea jocului scenic se va cuprinde strans intr-o realitate. Publicul e fascinat. Aplauda innebunit cand el o impinge, o izbeste de lespezi si-o scuipa. Cand ea riposteaza cu aripile-i sfasiate, si-ar vrea, ar vrea sa-i renasca, sa le indrepte. Dar tot cazute ele sad.
Si trece un timp. Cand el ridica ochii, atunci o vede. O vede pe ea, cum, cu aripile frante ii surade si acum. Il salveaza asa cu aripile ei terfelite. Oricum el purta ochelari de soare mai tot timpul si vedea (totul) in negru. Publicul aplauda mai tare. Cand el in dans ca o petala pe podea stand sa se-aseze, ii intinse mana. Imitasera dansul iubirii.
Ploua cand baiatul, imbracat intr-o haina maro, trecu strada si apuca prin parcul ce ducea la metrou. Isi terminase reprezentatia, castigase pe o zi. Nu-mi dau seama daca e multumit sau nu. Sta cu spatele.
– Asteapta putin! striga ea.
Individul se opri, se uita plictisit in spate si hotara sa astepte, in timp ce ea fugea razand spre el.
– Ce mai faci, mai? A trecut mult timp de cand nu am mai vorbit.
Si ea isi scutura picurii destul de infrigurati de pe paltonul negru.
Baiatul ridica morocanos din umeri, stramba putin din nas, ca atunci, mai demult.
– Nu prea am facut mare lucru! Spectacole…. si cam atat? mormai el.
– Eu joc vinerea viitoare intr-un mare shou…..
– Hmm….. incuviinta el privind potecuta serpuita ce o urmau.
Tacerea urma. Nu se schimbase deloc. Ramase acelasi nesuferit cu colti.
La un moment dat ea ramase in urma. El continua sa mearga cativa metri. Apoi, din curiozitate poate, intoarse capul. Cu fata plecata, ca niciodata, ea lasa ploaia sa o acopere. Se sufoca oricum, si nu, raceala nu mai conta. Gandea la ceva, iar el se apropie, radicand dintr-o sprinceana.
– Ce e? Ai uitat ceva?
– Nu ai vazut niciodata, nu-i asa? Nu ai reusit sa intelegi?
– Ce sa inteleg?
Privirea ei capata sens peste nemarginire.
– Ca te iubesc!
Blocajul mintal ii dadea acea stare pe care el o ura nespus… il lasa fara cuvinte. Nu putu rosti nimic.
– Mda? Ma iubesti… si ce pot eu face?
Ea ii zambi. Cu eczaltarea de la inceput incepu sa mearga spre el, il ocoli, indreptandu-se, singura, in noapte, spre metrou. Dupa atatia ani i-a marturisit in sfarsit. Se risipi chinul secretului pastrat. Durea doar nepasarea lui.
– Adriana…. Era prima data cand o striga pe numa asa, deschis, distrugand fata monstruozitatii lui. Nu-l auzise. El doar o soptea.
– Adriana…
Sinceritatea ce-o ceruse atata timp o refuza pana in cea din urma clipa. Ea disparu intre umbrele copacilor. Ramase multa vreme cu vajaitul acelor cuvinte in urechi. Un dans frenetic, ce intr-o seara de toamna isi deschidea aripile catre trecut.