Florile Mortii

Si-atatea flori peste morminte priveghind
Cati oameni morti pe-o harta roasa;
In cinstea lor si-a unui neam intreg
S-au ridicat ei pornind spre monumente
Incoronate-n flori, de-a mortii invesmantare.

Poate vreo pleoapa lacrima isi va dezavora
Si-apoi culeasa intr-un fir de iarba slab,
Dezmostenit pe-aceste vremuri grele de uitare,
Pamantul sa o soarba incetisor, apus in soare,
Si la al izvoarelor hotare spre alta lume o va indruma.

Aluneca printre bobite prafuite, tari, inchise,
Ce mirosind a beci pecetluit de zeci de ani cu arme
Sa le adune intr-un pocal cristalizat pe marginea
Unei fantani, decupata in ionic stil de-atatea veacuri
In care au aruncat sufletele rand pe rand, un ban.

Si-atatea flori cules-au ei pe marile campii
Zidit-au drum nepieritor in varf de sfant drapel
Iar varful le soptea-n priviri focul greu de-aprins
Cum sa tina piept vijeliei ostile, cotropitoare
Sa-i invete ca bratul strabun pastreaza dorinti nestramutate.

Lacrimi au inflorit atunci printre transee
In batai de pusca, de glont si schije prafuind in zare
Si scrasnete din rani si moarte acoperea intreaga vale.
Amintindu-si de fratii in nevoi, foame, incatusati stingher
Si-au unit un singur gand, tarii suflet rupt in jumatate.

Si-atatea flori pierit-au la margine de munte
Cand ochii lor inchisi inca sclipeau de fericire
Cand tunuri si obuze tac acoperite de pamant
De sange, de pace, de izbanda; platit-au ei scump pret.
Cate o viata, una. Viata lor altarul patriei a strans.

O cale aveau, un camp cu flori de strabatut
Si printre florile acelea au cazut, petale acoperindu-i
Pe ochi inchisi, buze zambind cald unei imbratisari
Calda, ca o mangaiere a fecioarei palide in alb.