Uneori sa stii sa vorbesti e o virtute. Dar atunci cand dorinta e prea mare pentru a fi oprita, eu zic intai sa o asculti, sa vezi daca te primeste. Partea mai grea vine atunci cand ea, da, te primeste. Se unesc forte necunoscute in tine, se contopesc cu o morbiditate infricosatoare. Atunci incerci sa iesi la liman, sa nu mai visezi. In seara asta de exemplu, pe langa faptul ca tastatura imi joaca feste, incerc sa imi pastrez putina coerenta in prezentarea gandurilor. Sunt imprastiata pana si in gandire, uite…. Mama avea dreptate… hai sa le asezam….pana si luna si-a pierdut din farmec, e pal cand imi simte fierbintelea de pe frunte. Iar nu stiu incotro sa imi indrept privirea… de cand cu dulcegariile astea…stii si tu … imi vine rau. Imi spune ca ar vrea sa ma aiba, sa ma priveasca lung, cum ma pierd printre nisipurile alea. “Sunt si ruine!” mi-a spus. Vin!, i-am raspuns…dar e ciudat cum duc mana la frunte si simt slabiciunea in tot corpul. Ma strange totul de parca ar vrea sa se teleporteze. Pai cum sa nu stie ca ma pierd printre pamanturi vechi… e ciudat cum fiinta ce salasluieste in mine o cere ca pe o necesitate vitala. Asa ca ies pe balcon sa ma racoresc… luna….pal. oare asa de galbuie pare si acolo… ce adormita mai sunt… normal ca nu…
Nu, nu mama, nu la ora asta…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu